Interactive lessons on animal protection / Lecții interactive privind protecția animalelor
Although situation concerning animal rights in my homeland, (Croatia), is far from an exemplary one, the number of street dogs and cats in Romania as well as the number of dogs that could be seen kept on very short chains in backyards left me in an unpleasant surprise. After an initial shock the easiest thing would be to let anger and prejudice shape one’s attitude towards the situations. It is also very easy to forget that people’s behaviors are influenced by their environments and that most of the time they do bad things not out of cruelty but because the lack of knowledge. Hence, in situations like this one it is much more useful to approach the problem with patience and openness to a dialogue.
Having been given the privilege and the responsibility to participate in shaping some young minds in Romania, I decided to spend a couple of school hours dedicated to the topic of animal protection. I also decided to broaden the topic on animals in different industries. My first lesson on the topic was with the ninth grade in Maneciu and, honestly, before the class even started I was worried it would turn out to a disaster. How do I get an average teenager think about cruelty of meet farms and animal testing in cosmetics industry? In the worst case scenario the students would see me as a militant vegetarian enforcing her propaganda.
When the class started, my fears faded away. The students approached the topic with curiosity. Their ideas and opinions showed empathy, humor and honesty. “I feel very sad for the chicken but I also love to eat them.”, a sentence that actually in a very simple and unpretentious way sums up all the problematic. At the end of the lesson I didn’t leave the classroom full of new animal rights activist, of course, but I did leave this young people with many new questions and information that by their own words were completely unfamiliar to them before the class. I am not so naïve to think that talking 50 minutes about animal rights will fully change their attitudes but I am very happy to at least scratch the surface.
With six graders I concentrated mostly on talking about stray animals and pets. During the debate they were supposed to move over the line placed in the middle of the classroom floor according to their level of agreeing with a certain statement and then elaborate why and how they chose their position. I have to say that I was very surprised how they listened to each other and treated each other’s opinions with respect. Most of them agreed that animals deserve shelter, that it is not right to physically harm animals and that it is necessary to take sick animal to a vet. However, when the topic of neutering came up, children were very indecisive. Some of them have witnessed horrible scenes like people burning alive newborn kittens and yet they believed that it is really important for an animal to have offspring even if that includes such tragic outcomes. Their view on that matter couldn’t be more different than mine but in the world where many adults remain indifferent to the environment surrounding them, taking sort of “whatever” attitude towards everything, it’s refreshing to see children who think and readily voice their opinions.
Before finishing my story, there’s just one little thing I’d like to mention. Sometime just one specific act of kindness can serve as more positive examples than all the theoretical discussion. That is the reason I would like to thank the former volunteers of Curba de Cultura who have adopted Fifty. Fifty is a former street dog who has been happily sharing home with the volunteers of Schiulesti for more than three years now. To avoid ending the article with some corny phrase, (and when speaking about a dogs it’s difficult for me not to), I’m offering you a photo of Fifty:
Deși situația privind drepturile animalelor din țara mea (Croația) este departe de a fi una exemplară, numărul câinilor și pisicilor străzii din România, precum și numărul de câini care pe care îi putem vedea ținuți legați cu lanțuri foarte scurte în curțile din spate, mi-au adus o surpriză neplăcută. După un șoc inițial, cel mai ușor lucru ar fi să lași furia și prejudecata să-ți modeleze atitudinea față de situații. Este, de asemenea, foarte ușor să uităm că și comportamentele oamenilor sunt influențate de mediile lor și că, de cele mai multe ori, fac lucruri rele, nu din cruzime ci din cauza lipsei de cunoștințe. Prin urmare, în situații ca aceasta este mult mai util să abordăm problema cu răbdare și deschidere către un dialog.
Având privilegiul și responsabilitatea de a participa la modelarea unor minți tinere în România, am decis să petrec câteva ore de școală dedicate temei protecției animalelor. De asemenea, am decis să extind subiectul asupra animalelor în diferite industrii. Prima mea lecție despre acest subiect a fost cu clasa a IX-a la Maneciu și, sincer, înainte ca lecția să înceapă, am fost îngrijorată că se va ajunge la un dezastru. Cum fac ca un adolescent obișnuit să se gândească la cruzimea fermelor de carne și la testarea pe animale în industria cosmetică? În cel mai rău scenariu, studenții mă vor vedea ca un vegetarian militant care își impune propaganda.
Când a început ora, temerile mele au dispărut. Studenții au abordat cu curiozitate subiectul. Ideile și opiniile lor au arătat empatie, umor și onestitate. “Mă simt foarte trist pentru pui, dar îmi place și să îi mănânc”, o propoziție care, într-adevăr, într-un mod foarte simplu și nepretențios, rezumă toate problemele. La sfârșitul lecției, nu am părăsit sala de clasă plină de activiști noi pentru drepturile animalelor, desigur, dar am lăsat acești tineri cu multe întrebări și informații noi care, prin propriile lor cuvinte, erau complet necunoscute înaintea orei. Nu sunt atât de naivă să cred că vorbind 50 de minute despre drepturile animalelor ei își vor schimba pe deplin atitudinea, dar sunt foarte fericită că cel puțin am atins subiectul.
M-am concentrat alături de 6 elevi vorbind despre animalele fără stăpân și animalele de companie. În timpul dezbaterii, ei trebuiau să se deplaseze peste linia aflată în mijlocul sălii de clasă, în funcție de nivelul lor de acord cu o anumită declarație și apoi să explice de ce și cum și-au ales poziția. Trebuie să spun că am fost foarte surprinsă de cum s-au ascultat unul pe celălalt și s-au tratat reciproc cu puncte de vedere. Mulți dintre ei au fost de acord că animalele merită adăpost, că nu este corect să se facă rău fizic animalelor și că este necesar să se ia animalul bolnav la un veterinar. Cu toate acestea, când a apărut tema castrării, copiii au fost foarte indeciși. Unii dintre ei au fost martorii unor scene oribile cum ar fi oameni care ard puii nou-născuți vii și totuși ei au crezut că este cu adevărat important ca un animal să aibă descendenți, chiar dacă acesta include asemenea rezultate tragice. Opinia lor în această chestiune nu ar putea fi mai diferită decât a mea, dar în lumea în care mulți adulți rămân indiferenți față de mediul înconjurător, luând o atitudine “indiferentă” față de tot, este răcoritor să vezi copiii care gândesc și își exprimă ușor opiniile .
Înainte de a încheia povestea mea, este doar un mic lucru pe care aș vrea să-l menționez. Uneori, doar un singur act de bunătate poate servi drept exemple mai pozitive decât toată discuția teoretică. Acesta este motivul pentru care aș dori să mulțumesc foștilor voluntari ai Curba de Cultura care au adopta-o pe Fifty. Fifty este un fost câine de stradă care a împărțit fericit această casă cu voluntarii lui Schiulești de mai bine de trei ani. Pentru a evita sfârșitul articolului cu o anumită frază (și când vorbim despre un câine este dificil pentru mine să nu), vă ofer o fotografie cu Fifty.
Tea este în România pentru o perioadă de șase luni, din decembrie 2018 până în mai 2019, în cadrul proiectului Volunteer to Grow [2017-1-HR01-KA105-035177] proiect co-finanțat de Uniunea Europeană prin Programul Erasmus+ și implementat în România de către Curba de Cultură.
Romania: Expectations vs. Reality | România: Așteptări vs. Realitate
[EN] Before moving to Romanian countryside my knowledge of this country, its culture, cities, people, history and tradition were very limited. Of course, I could locate Romania on a map, name a capital city, and recall a few facts from high school history textbook about the disreputable period of Ceausescu’s regime but the picture in my mind was very vague and blurry. If I were asked to describe a typical Romanian city, I’d think of grey, socialist buildings, and if I were asked to describe a typical Romanian village, I wouldn’t have expected it to look any different then a village in my own country, Croatia. I would think of rows of small houses surrounded by big backyards with gardens organized around a village square in a labyrinth of small but neat streets. I most certainly wouldn’t think of horse carriages, of roads full of potholes, packs of stray dogs and houses without central heating and radiators.
Among all the information I received about my new environment the fact that my new home will be in a very rural area was particularly emphasized but reading a list of instructions in an email and experiencing something first hand are two completely incomparable things. To specify, I was told that I would live in a traditional mountain house, that I would have to chop wood, make a fire in a stove, and I was warned that for the most of my stay here it will be very cold. Being the person who always bragged about excellent tolerance for low temperatures, soon after my arrival I was to discover that meaning of the word winter in Romania and in Croatia is not quite the same. But underestimating the power and cruelty of the weather conditions can be very educational experience. Once a person discovers importance of the extra layers of clothes the doors to the world of the magic of winter are unlocked. One can enjoy walks with a dog in the snow, view of the fairy tale like mountains, and seeing the dance of your own breath evaporating on a cold, winter morning.
And after spending sometime enjoying the outdoor activities in the fresh air there is nothing better then to sit next to the warm stove with the cup of warm tea. That is to say, once you have made a good fire, relaxation time can begin. For people from this area the process of making a fire is everyday activity but for me it was a novelty and a source of frustration. Having seen big traditional stoves only in films, I thought that making a fire is a three minute job. When I tried it for the first time, it took me an hour and a half, only to see it completely burn out in fifteen minutes. I was very surprised, to say the least, but with the guidance of kind and patient housemates and coordinators, (This is me publicly thanking you for not letting me freeze to death!), I learnt how to arrange wood in right way, how to choose a proper size and sort of the wood, when to use pine tree branches and when the ones from the beech. After learning all the technical stuff, I could finally appreciate the warmth and the soothing sound of cracking of the burning wood.
Living in Schiulesti made me understand better the importance of patience, of flexibility, and, (I’m writing this at risk of sounding corny), of all the little wonderful little things in life that sometimes go unnoticed. Moreover, I’m starting to see the difference between being a traveler and being a tourist, how the latter makes a see things on a very superficial level and the former makes us truly understand our surrounding and, in the end, ourselves.
[RO] Înainte de a mă muta la țară în România cunoștințele.mele despre această țară, cultura ei, orașele, oamenii, istoria și tradițiile ei îmi erau foarte limitate. Desigur, puteam localiza România pe o hartă, numi capitala, și reaminti câteva chestiuni din manualul de istorie din liceu despre discreditata perioadă a regimului lui Ceaușescu, dar imaginea din capul meu era foarte vagă și blurată. Dacă eram pusă să descriu un oraș tipic românesc, m-aș fi gândit la clădiri gri, socialiste, iar dacă mi se cerea să descriu un sat tipic românesc, nu m-aș fi așteptat să arate diferit față de un sat din propria mea țară, Croația. M-aș gândi la rânduri de case mici înconjurate de curți mari cu grădini organizate în jurul unui centru al satului într-un labirint de străzi mici dar îngrijite. Cu siguranță nu m-aș gândi la căruțe cu cai, la drumuri pline de gropi, haite de câini vagabonzi și case fără încălzire centrală și radiatoare.
Printre toată informația pe care am primit-o despre noul meu mediu, faptul că noua mea casă va fi într-o zonă foarte rurală a fost foarte pus în evidență, dar să citești o listă de instrucțiuni într-un e-mail și să experimentezi ceva pe pielea ta sunt două lucruri total incomparabile. Ca să exemplific, mi s-a spus că voi locui într-o casă de munte tradițională, că va trebui să sparg lemne, să fac foc într-o sobă, și am fost avertizată că pentru mare parte din șederea mea va fi foarte frig. Fiind persoana care mereu se laudă de despre toleranța excelentă când vine vorba de temperaturi scăzute, curând după venirea mea am descoperit că definiția cuvântului iarnă în România și în Croația nu e chiar aceeași. Dar subestimarea puterii și cruzimii condițiilor vremii poate fi o experiență foarte educativă. Odată ce o persoană descoperă importanța straturilor în plus de haine, ușile de la lumea magică ale iernii sunt descuiate. Te poți bucura de plimbări cu câinele în zăpadă, de priveliștea ca în povești a munților, și de a vedea dansul propriei respirații evaporându-se într-o dimineață rece de iarnă.
Și după ce petreci niște timp bucurându-te de activitățile în aer liber la aer curat nu e nimic mai bun decât să stai lângă soba caldă cu o cană de ceai cald. Vreau să zic, după ce ai făcut un foc bun, timpul de relaxare poate începe. Pentru oamenii din zonă procesul de a face focul este o activitate de zi cu zi, dar pentru mine a fost ceva nou și o sursă de frustrare. Deoarece am văzut sobe tradiționale mari doar în filme, am crezut că să faci un foc e o treabă de trei minute. Când am încercat-o pentru prima dată, mi-a luat o oră și jumătate, numai pentru a îl vedea arzând de tot în 15 minute. Să spun că am fost surprinsă e puțin spus, dar cu ajutorul bunilor și rabdatorilor mei colegi de locuință și coordonatori (Asta sunt eu multumindu-vă public pentru că nu m-ați lăsat să îngheț de moarte!), am învățat cum să aranjez lemn în felul potrivit, cum să aleg mărimea potrivită și să sortez lemnul, când să folosesc crengi de brad și când pe cele de fag. După ce am învățat toate lucrurile tehnice, am putut în sfârșit aprecia căldura și sunetul liniștitor pe care îl scoate focul când trosnește.
Să trăiesc în Schiulesti m-a făcut să înțeleg mai bine importanță răbdării, a flexibilității, și (scriu asta cu riscul de a suna siropoasă), a tuturor lucrurilor micuțe și minunate din viață care uneori trec pe lângă noi neobservate. Mai mult de atât, încep să văd diferența dintre a fi un călător și a fi un turist, cum a doua ne face să vedem lucrurile la un nivel foarte superficial, în timp ce prima ne face să înțelegem cu adevărat ceea ce ne înconjoară și, în final, pe noi înșine.
Portret de voluntar – Tea (Croația)
[EN]
Hi! My name is Tea. I am from Croatia where I lived in Slakovci, a small village very similar to the Romanian villages. I am 25 years old and I studied chemistry. Some of the things I like are reading books, spending time in nature, meeting new people and animals, (I am in Romania just three days and I already made friends with two cats and two dogs!!), eating chocolate and drawing. I worked as a babysitter but I never had the opportunity to work with school aged children so I am really looking forward to that experience. I also like learning new languages so I hope by the end of my project I`ll speak at least some Romanian.
[RO]
Bună! Numele meu e Tea. Sunt din Croația, unde am locuit în Slakovci, un sat mic foarte similar cu satele din România. Am 25 de ani și am studiat chimie. O parte din lucrurile care îmi plac sunt cititul cărților, petrecutul timpului în natură, întâlnitul de noi oameni și animale (sunt în România de doar trei zile și deja m-am împrietenit cu două pisici și doi câini!!), mâncatul de ciocolată și desenatul. Am lucrat ca babysitter dar nu am avut niciodată oportunitatea să lucrez cu copii de vârstă școlară, așa că aștept cu nerăbdare această experiență. De asemenea îmi place să învăț noi limbi deci sper că până la sfârșitul proiectului meu voi vorbi măcar niște română.
Tea este în România pentru o perioadă de șase luni, din decembrie 2018 până în mai 2019, în cadrul proiectului Volunteer to Grow [2017-1-HR01-KA105-035177] proiect co-finanțat de Uniunea Europeană prin Programul Erasmus+ și implementat în România de către Curba de Cultură.